Etichete

Trei zile – atât mi-a fost dat să-mi trag sufletul! Am un gust amar! Știu că nu am vorbit niciodată despre mine. Nu am considerat necesar sau important și nici acum nu-mi pare potrivit să o fac dar gustul amar are treabă cu mine, deși nu sunt nemulțumită ci, mai degrabă nostalgică!

Evident, sunt la birou. Nu mă pot aduna cu mințile. Îmi este frig! Fumez țigară de la țigară și sunt deja la a patra cafea. Plouă, e întuneric, ascult muzică bună în căști. Se pare că întrunesc toate condițiile pentru starea blegoaso-nostalgico-patetică de-a dreptul!

Sâmbătă am umblat la dulapul cu amintiri! Cu ultimele sforțări, după curățenia de Paște, la ora unu noaptea, m-am așezat pe jos turcește și am deschis dulapul. Întotdeauna fac asta atunci când sunt în curățenie generală deși în dulapul ăsta nu fac niciodată curat pentru că nu am de ce. N-am pus, de foarte multă vreme, nimic în el și nu arunc niciodată din ceea ce am pus deja. Poze, scrisori multe, mărțișoare din clasa a doua, foarte multe cursuri și caiete din liceu, din facultate, schițe, desene… foi îngălbenite de vreme și cu miros atât de plăcut! Vreme de patru ore le-am recitit, răsfoit, le-am adulmecat și le-am mirosit. Cu un ochi plângeam, cu un ochi râdeam. Patru ore chinuite în încercarea idioată de a aduce timpul înapoi. O resuscitare inutilă pe o inimă moartă!

Încrezătoare mereu în visele mele, mi-am croit întotdeauna drumurile pe care am vrut să o apuc, n-am fost niciodată îngrădită de nimeni. Dar nici consecventă n-am fost pentru că mereu am descoperit lucruri noi pe care am vrut să le învăț drept urmare m-am împrăștiat necontenit și pe oriunde!!! Am căutat tot timpul  CEVA și n-am găsit mai NIMIC! La ce a dus procrastinarea asta a mea? Ce s-a întâmplat cu mine în ultimii ani? Nu știu! Sunt aproape opt ani lipsă în dulapul meu cu amintiri și oricât m-aș strădui să îmi amintesc ceva nu pot!

Acum am spun câte ceva despre mine. Întotdeauna eu am ales, fără ca părinții să mă oblige să fac ceva ce și-au dorit ei. Dacă mă întrebai ce vroiam să mă fac când voi fi mare spuneam fără să mă gândesc că vreau să fiu arheolog! Ei, da… n-am vrut să fiu nici prințesă, nici doctoriță, nici actriță! Am făcut 13 ani gimnastică fără să vreau să fiu Nadia! Am descoperit relativ devreme că pot mâzgăli cu naturalețe toți pereții din casă și am făcut, ca o urmare firească a viselor mele, liceul de arte plastice, secția design. Deja mă vedeam, cu ochii minții. Atelier într-o mansardă, o lume boemă cu miros de pastel, murdară mereu de culori din cap până-n picioare, vernisaje, oameni frumoși, dorind să trăiesc într-o Italie plină de artiști și în final cat-walk-uri cu semnătura mea. Am dat la facultate alegând scenografia de teatru și film. Deja schimbasem foaia pentru că lumea teatrului și a fimului mi s-a părut mereu fabuloasă! Ce credeți că am făcut după? Evident, am schimbat foaia. De ce să creez eu scene și să îmbrac actori când aș putea să fiu cea care se așează în decoruri? Nu glumesc, m-am apucat iar de școală și am terminat și actoria. Credeți că m-am oprit din a explora? Nuuuuu! Din varii motive, pe care nu le mai înșir, de zece ani fac altceva și acum opt ani, fără să am vreun spirit mercantil prea ascuțit, mi-am deschis propria afacere. Organizez evenimente. De atunci, parcursul meu în viață e același. A fost un vis frumos, l-am împlinit – nesperat de împlinit a fost! – dar odată cu el m-a „înghițit” MEDIOCRITATEA și RUTINA! De ce dracului am renunțat la tot pentru mizeria asta?

De vreo doi ani, zilele mele, așa cum am mai spus cândva, sunt iremediabil date cu copy/paste. Mi-am pierdut libertatea, mi-am pierdut seninătatea zilei de mâine, mi-am pierdut creativitatea și imaginația, mi-am pierdut arta, bucuria și plăcerile nevinovate, m-am pierdut eu pe mine însămi!

…Ce ani! Ce viață! Câtă libertate și liniște sufletească am pierdut! Am trăit fără grijă, am respirat cu nesaț aer curat, am creat, am visat, am așezat capitole peste capitole, fără regrete – asta am găsit în dulapul meu cu amintiri!

Am obosit să tot gândesc și am uitat să mai simt! Vă spune ceva asta? E gustul meu amar din gură. Îmi vine să plâng, vă jur! Dar plâng în gând, din neputința lacrimii de a mai curge, de fiecare dată-n van!

În ton: