Etichete

, , ,

Urăsc sindrofiile din familie. Aniversările, lăsatele de sec, nunțile și toți sfinții din calendar (nu mai vorbesc de înmormântari!) Sunt ocazii de făloșenie, de jelire, de aducere aminte, de reiterare a obsesiilor fiecăruia, cele de zi cu zi, și a altor refulări de gen.

Am însă doi veri, măi, neneee!! Nu știu ce traume au avut când erau mici (deși nu cred, că am crescut oarecum împreună!) dar mă lasă mută de fiecare dată. Dom’le, îi iubesc, vă jur, că doar am copilărit împreună, însă de pe la 10 ani fiecare am luat-o în direcții diferite, complet diferite. Noi (eu și sora mea!) pe-o cale, ei, oarecum pe arătură! Toată viața lor au avut diverse țeluri: să aibă covoare persane, bibliotecă întreagă pe-un perete, living american cu bucătărie, termopane, plasmă, mașină mică și nu în ultimul rând, să se așeze la casele lor devreme și cu mulți copii. Buuuuun, foarte frumos – nimic rău în asta! E lăudabil că își doresc un trai decent! Și-au atins obiectivele, rând pe rând, și de vreo câțiva ani au rămas fără scopuri în viață. Și aici am intervenit noi, eu si sor’mea!

Nu există ocazie să ne vedem și să nu discutăm invariabil de morți și de nunți.  Știți celebra întrebare:  ”Da’ voi, când vă măritați??” (nb.- nici una din noi două nu suntem măritate, deși avem niște vârste, trecute de 30, eu de 15 ani într-o relație, ea oarecum pe-acolo – da’ cu viețile așezate!) Ei bine, dacă ne vizităm sau ne telefonăm, discuția debutează fără nicio urmă de îndoială cu acestă întrebare cheie a existenței lor, moment în care mie îmi vine deja să fug din casă sau să-mi dau cu telefonul în cap până la leșin. Nu contează că sunt ca și măritată, nu contează că le-am explicat de nenumărate ori viziunea mea asupra vieții, a căsătoriei, a petecului de hârtie, a lipsei banilor, a orice, numai ca să scap. Le-am încercat pe toate, credeți-mă! Ei, nu! Trebuie să o iau mereu da capo. Mirarea, stupoarea și surpriza lor este de fiecare dată aceeași „Cum mă să nu vrei tu să te vezi în rochie albă la biserică?!” Nuuuuuu, dooom’ le, nu vreau! Mai bine în cămașă albă de forță la ospiciu decât să mă mărit că vrei tu! E bineeee? Nu știu care parte a propoziției rămâne mereu neînțeleasă!

Nu-mi pot da seama de ce starea mea civilă este de nesuportat și de neînchipuit pentru ei. Încep să cred că nu există catastrofă mondială, cataclism în lume, război sau Hiroshimă mai mare ca starea mea civilă. De fapt, am ajuns să cred că mayașii d-aia și-au terminat calendarul în acest an apocaliptic –  pentru că n-au întrezărit nicio speranță că mă voi mărita! Drept urmare, dacă am s-o fac, am s-o fac anul ăsta. Îmi programez nunta pe douășdoiadoișpeadouămiidoișpe! Ca să ating scopul verilor mei și să le dovedesc mayașilor că eu voi salva omenirea împiedicând apocalipsa!

De altfel, pe ei mi-a picat mie amocu’ acuș, căci tocmai ce m-am trezit din leșinul provocat de telefonul făcut țăndări în capul meu. Dar nu sunt singurii, bieții de ei, care au această majoră problemă legată de existența mea, dar ei sunt cei mai cei! În vasta mea familie, mai am câteva personaje cu care mă întâlnesc mereu la sindrofii, mai ales la nunți, și nu ratează nici unul ocazia să mă întrebe când mă mărit! Cum deja nu mai am ficat să le evit, mă voi gândi foarte serios dacă să le aplic schema de mai jos:

 
P.S. – Post-ul este un pamflet și rog să se ia ca atare! DAR…nu este ficțiune și verii mei sunt cât se poate de reali. Sunt ireali de cât sunt de reali!