Etichete

, ,

  Am ajuns să trăiesc în viaţa mea ca într-o casă cu simbrie. 

Trăiesc în ea cu contracte încheiate pe perioade scurte, cu sau fără posibilitatea prelungirii şi, în mod cert, fără să pot negocia chiria.

Nu pot lua decizii majore fără acordul proprietarilor şi câteodată îmi trebuie chiar şi acordul vecinilor.

Nu pot să îmi dărâm ziduri sau să-mi ridic alţii fără să afectez structura de bază. Să-mi colorez pereţii, exclus.

Tot ce se strică trebuie să repar întodeauna singură şi dacă aduc îmbunătăţiri acestea rămân întotdeauna proprietarilor.

Stau cu obloanele ferestrelor trase de jena privilor curioase. Uşa o ţin încuiată şi nu pot să-mi las cheia sub preş.

Nu pot să răd, să cânt, să dansez, să dau muzica tare după bunul plac ci doar după orarul şi limita impusă de bunul simţ.

Nu pot să dorm ziua şi să trăiesc intens noaptea pentru că, cică, ar fi împotriva firii dar ce-ar conta dacă aşa aş vrea eu?

Am căsuţa poştală la comun cu proprietarii. Eu primesc taloanele lor de pensie, ei primesc scrisorile mele de dragoste.

 Oare când apuc să trăiesc viaţa mea în casa mea?