O mică bucurie!

Etichete

copaci aurii, lumină, toamna

În sfârşit e o toamnă frumoasă şi pe strada mea. Prima zi cu aparatul foto pe străzi de nebună! Iuhuuuuuuuu!!

Minciuna – plăcere, necesitate sau boală?

Etichete

minciuna

E o treabă serioasă, dom`le cu minciuna asta! Minciuna individuală sau colectivă poate avea multe chipuri. Unii mint din necesitate – constrânşii. Unii din plăcere – jolly joker-ii. Unii pentru că sunt bolnavi la propriu – mitomanii. Unii pentru că sunt manipulaţi – nevolnicii. Unii care vor să fie altcineva decât ceea ce sunt – ipocriții, mațe fripte/coate goale. Unii care vor să obţină ceva – înşelătorii. Alţii – culmea!- care ridică minciuna la rang de artă – cabotinii. În viaţa mea le-am cam întalnit pe toate şi am practicat frecvent vreo două – în copilărie, cea de necesitate (altminteri mi-o luam pe coajă) – şi pe cea de maximă plăcere şi distracţie – înrudită cu farsa. Pe-asta din urmă încă o practic. Am o plăcere nebună să pun oamenii în situaţii neaşteptate. Stupoarea zugrăvită colorat pe chipuri este fantastică. Nu rănesc pe nimeni, nu îi pun în situații periculoase şi, mai ales, o fac doar cu necunoscuţi/te, oameni pe care ştiu că nu-i mai întâlnesc vreodată, să fiu sigură că nu-mi iau leapşa!

Eu, de fapt, croiesc poveşti fabuloase şi stârnesc. Nu premeditez nimic, niciodată. Este atât de spontană treaba încât chiar şi eu mă surprind cum mi-o ia gura pe dinainte.
De exemplu:

Merg la frizer să mă tund. După ce se apucă, îi spun brusc că trebuie să mă tund ceva mai scurt, chiar dacă nu-mi convine, dar am avut nişte păduchi mulţi şi abia am scăpat cu vreo șapte ture de gaz care mi-au deteriorat părul! Dintr-o dată îi pică faţa şi se uită lung la mine prin oglindă. Eu continui să-i povestesc, impasibilă, cum am reuşit să-i capăt şi cât mi-a luat să scap de ei. Faţa crispată apoi încruntată mă face să râd în barbă!

Mă duc la benzinărie şi rog pe cineva să mă ajute să-mi alimentez maşina pentru că sunt alergică rău la mirosul de benzină şi voi leşina instant dacă o fac eu. Dar stau lângă el în timp ce o face! Apoi mă legăn printre pompe şi vapori, fără nicio greaţă, mergând să plătesc. Faţa plină de compasiune, urmată brusc de mirare, care mă priveşte, mă unge pe suflet!

Mă opresc în faţa unei curţi în care văd că trebăluieşte cineva şi îl strig să vină până la poartă deoarece mă caut pe mine! Îi dau numele meu şi el se uită lung la mine şi-mi spune că nu cunoaşte pe nimeni cu acest nume şi că nu locuieşte acolo. Eu insist şi îi spun că este imposibil. Am toate datele de contact şi caut febrilă ceva prin geantă (nici eu nu ştiu ce!) doar ca să-i demonstrez că se înşală şi poate nu ştie că s-a mutat de curând. Am chiar și o copie după buletinul ei, unde scrie clar că acolo locuieşte. Faţa lui mirată şi întrebătoare, convins la început că nu sunt nebună dar cocoşat deja de îndoială, este o splendoare, greu de descris!

Exemplele pot continua la nesfârşit. Sunt o tolbă plină de poveşti şi minciunele! Nu ştii când vorbesc serios sau iar am stare de-o poveste. Exersez ceva? Nu ştiu. Deformaţie profesională? Poate – deşi pe scenă n-am minţit vreodată! Știu însă că îmi plac reacţiile spontane ale oamenilor – succesiunea bruscă a figurilor, expresiile faciale trecând de la o stare la alta, totul constituie o formă excepţională de cunoaştere şi de recunoaştere a unor emoţii/stări/sentimente. Iar diversitatea lor este inimaginabilă.

E distractiv, mă joc şi mint de îngheaţă apele. Și nu mă simt vinovată!

…întrebare!

Etichete

FLUTURI

Când fluturii se îndrăgostesc, oare simt oameni în stomac???

Reflexia:

La Maree Haute….

Etichete

MAREA

… Sur la marée haute
Je suis montée
La tête est pleine
Mais le cœur n’a
Pas assez…

Sunt ignorantă!

Etichete

eu

Ei, da! Cu părere de rău descopar zilnic cât de ignorantă am devenit cu propria-mi persoană. Sau indolentă. Sau nesimţită, ia-o cum vrei, e doar o chestie de semantică, desigur!

Am atâtea exemple să-mi dau încât nici o sută de bloguri, agende şi caiete, nu mi-ar ajunge! Începând de la lucruri mărunte şi ajungând la chestii majore, principiale chiar. Când oare am ajuns să fiu aşa? Sunt atât de multe lucruri care trec pe lângă mine fără să le mai iau în seamă, îmi propun atâtea şi nu fac nimic sau nu duc la bun sfârşit mai nimic din ceea ce mi-am propus. La fiecare început de an îmi fac un soi de listă cu ceea ce-mi doresc. Anul acesta aveam în plan așa: să merg la cursuri de pian – visul meu de-o viaţă!-, să învăţ limba greacă, să mă las de fumat, să citesc mai mult, să văd mai multe filme, să mă reapuc de pictat şi alte câteva. N-am făcut nimic. Totul a rămas pe listă!

M-aşez ignorantă la televizor (în puţinul timp liber pe care îl am!) sau bântui pe internet, ca o idioată, în loc să iau o carte sau să-mi pun un film. Pictatul care era terapie curată pentru sufletul meu – dus pe pustii. Mi-am cumpărat pensule, culori şi-o pânză. Una singură, care zace goală şi azi pe şevalet! Pianul? Mă doare inima că nici anul asta n-am reuşit să mă duc la cursuri.
N-am reuşit nici măcar să mă las când şi când de maşină şi să o iau agale pe jos, spre birou, trecând pe străduţele astea vechi şi să admir casele boiereşti de-odinioară!
Mi-am luat un aparat foto semi-profi şi am zis că plec de nebună pe străzi să fotografiez case, cariatide, capiteluri, coloane dorice sau ionice… Ironice…

Ignoranţa este o doamnă extrem de comodă!
Timpul însă nu-l mai pot ignora. Nici el nu mă ignoră de bună seamă!

Ignoranţa devine boală şi se cronicizează!
Ignoranţa începe să doară!

“Ignoranţa este mama tuturor nenorocirilor” Francois Rabelais

Umbrele, umbrele…

Etichete

UMBRELE

Nu, nu sunt umbre articulate. Sunt doar umbrele, multe umbrele, foarte multe umbrele. Negre, gri antracit, gri oţel, gri metalizate, gri şobolan, bleumarin cel mult. Perfect încadrate în peisajul la fel de gri, mohorât, inert, nemişcat, neînsufleţit. Singurele obiecte în mişcare dintr-o natură moartă. Mici, mari, șovăielnice, triste, continue, dezordonate, înainte – înapoi, într-o mişcare hotărât browniană.

Toamna urbană este de căcat. Nu are nicio legatură cu toamna frumoasă din poze – aurie, ruginie, caldă, armonioasă, mieroasă. Ploaia urbană este un duş rece făcut cu forţa. N-are nimic din parfumul şi aroma ploilor tomnatice din poveşti.

Unde este toată poezia toamnei că eu nu o găsesc nicăieri?

Revin la umbrele. Umbrele care stau ca un capac peste un oraş care arată ca o oală sub presiune. Toată lumea mocneşte, fierbe, aleargă, înjură, se uită urât.

Și eu în aceeaşi oală. Nu pot face nimic. E drept, singurele umbrele pe care le-aş prefera acum sunt: cea care m-ar apăra de soare, pe o plajă exotică şi cea care ar sta înfiptă obraznică într-un pahar cu Mojito!

Ce frumos le spune conu` Pleşu…

Etichete

Andrei Pleșu, iubiri fericite

Andrei Pleşu despre iubirile fericite,

„Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul.
[ … ]

Pînă la un punct, e normal să fie aşa. Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului. Nu se poate delimita pieziş între eros şi agapé. În firea ambiguă a omului „căzut“, ele se întrepătrund euforic, uneori primejdios, alteori în chip salutar. Şi totuşi, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice, nu sînt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine. O primă tentativă de eliberare din plasa subînţelesurilor de duzină ar putea fi demontarea unui binom care parazitează de secole – a demonstrat-o Denis de Rougemont – spiritul european: binomul iubire-dramă. Cultura europeană a creat, într-adevăr, de la Tristan şi Isolda încoace, un model erotic destrămător: iubirea e pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază cu irealizabilul şi, în cele din urmă, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, „iubirea fericită nu are istorie“. E anonimă şi mută. „Vocale“, memorabile, exemplare sînt marile eşecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul.
Iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.”

Aici tot articolul: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/despre-iubirile-fericite

Will be?

…ei, da!….ce simplu ar fi!!!!

Rană de toamnă

Etichete

COPACI

Mă obsedează copacii dezgoliţi.

Mă înspăimântă şi mă dor! Sunt ca o rană deschisă.

Păi, de ce aşa…?!

Etichete

eu, jurnal

Păi, uite, să zicem că e un soi de jurnal.
Aşa îl vreau şi deocamdată îl vreau DOAR pentru mine.

Vreau să îmi pun în ordine puţinele gânduri pe care le mai am între 758 de hârtii învârtite la birou, între cele 274 de e-mailuri, între cele 2453 de telefoane şi cele 62 de întâlniri de peste zi. Aş mai avea timp de-o omletă pe seară, poate o maşină de spălat până la culcare. E mult, e puţin? Nu ştiu, dar cred ca îmi rămân vreo 10 gânduri DOAR ale mele! Şi p-astea vreau să mi le ordonez aşa cum pot, cum ştiu sau cum poate nu mai ştiu să o fac! Nu zic, timp aş mai avea şi pentru mine, doar că p-ăsta îl gestionez foarte prost şi îmi reproşez în fiecare zi lucrul ăsta!

Vreau un jurnal ca pe vremuri. Din păcate, am înlocuit stiloul cu tastatura şi/sau cu stylus-pen-ul telefonului. Uit să scriu pe o coală de hartie. Mi-e dor să scriu cu stiloul ca la şcoală. Mi-e dor să mâzgălesc cu creionul pe orice foaie, caiet, agendă care îmi pică în mână – inimioare, steluţe, schiţe şi portrete sau simple dicteuri! Acesta, să zicem că e un jurnal „modern” şi dacă va rămâne doar al meu, nu-i bai! Măcar pe ăsta nu-l dosesc sub haine în şifonier şi chiar dacă îl citeşte cineva, măcar nu mă simt violată!

Cele 10 gânduri rămase de peste zi nu sunt neapărat gânduri filozofice. Poate că mă apuc să caut răspunsuri la întrebări pe care mi le pun de-o veşnicie sau poate nu. Pot avea nostalgii blegoase, doruri, pot să-mi strig în gura mare fricile fără să mă tem de judecata altora, pot avea oareşce probleme de principii şi morală cu mine, cu unii, cu alţii, pot fi rea sau blândă, să-mi fac autocritică veninoasă cât cuprinde. DAR măcar nu sunt gânduri ascunse, căutate în mod voit şi îmbrăcate în haine de mătase, că nu le vând! Sunt gânduri, păreri, idei de om normal – cu bune şi rele, liber la minte şi sănătos la trup. Vreau să-mi fac liste cu cărţi de citit sau filme de văzut. Poate să postez o fotografie, o melodie, o ştire, o culoare, o poezie, un miros, ceva care m-a inspirat, ceva care poate că mă defineşte sau cu care m-am identificat/empatizat, ceva care m-a impresionat sau care mi-a transmis o emoție în momentul în care am văzut, citit sau ascultat şi pe care n-aş vrea să le uit vreodată! Le aşez aici pe toate, cumva de-a valma, dar ce contează! Aşa stau şi gândurile în capul meu!

Cam asta ar fi. Mă bucur că sunt doar eu cu mine!

Doamne, ce bine că ecourile gândurilor mele nu mi le aude nimeni!