Povestea chitarei

Etichete

arbori, chitara, iubire

Pedro Martin Ureta este un fermier argentinian din General Levalle care a plantat 7000 de arbori de eucalip și chiparoși pentru a forma conturul unei chitare în memoria soției lui, Graciela. Ea a murit la doar 25 de ani însărcinată fiind cu cel de-al cincilea copil al cuplului.

Graciela iubea extraordinar de mult chitara. După ce s-a căsătorit cu Pedro i-a spus acestuia că și-ar dori să locuiască împreună într-o fermă care să aibă formă de chitară. Din păcate, visul ei nu s-a împlinit decât după moarte.

Plantarea celor 7000 de copaci a fost un efort colectiv al întregii familii. Dificil nu s-a dovedit plantarea arborilor în sine cât întreținerea și protejarea acestora, ferma aflandu-se pe un teren amenințat de porcușorii de Guineea.

După 20 de ani de la moartea Gracielei, deși nu s-a recăsătorit Pedro și-a întemeiat o nouă familie.

Interesant este că Pedro și-a văzut toată creația de la înălțime doar în poze deoarece îi este teamă să zboare cu avionul. Regretă în fiecare zi că nu i-a putut oferi soției sale ferma mult visată.

Acum are însă doar o amintire vie a iubirii Gracielei pentru chitară și iată cum Tudor ilustrează atât de frumos această iubire….

Întâmplare

Etichete

dragoste, eu, iubire, iubiri fericite, minciuna, viata, zi

Cumva trebuie să scriu despre asta și cumva voi trebuie să mă liniștiți:

Alaltăseară am ieșit cu gașca la un ceai, pe undeva aproape de casă. Nici nu ne-am instalat bine și deodată se apropie un tip de masa noastră…Părea să fie destul de familiar cu băieții mei deși eu nu-l văzusem niciodată. Salută doamnele, dă noroc cu băieții, schimbă două vorbe cu unul dintre ei, își rotește puțin privirea și alege să se așeze lângă mine… Sorbind distrată o gură de vin dau să îmi aprind o țigară. Din dreapta mea țâșnește rapid o brichetă…Zâmbind discret, m-aplec, îmi aprind țigarea și-apoi într-o ultimă scânteie din flacără îi zăresc ochii…goi, transparenți, pierduți…necunoscuți și totuși…știuți cândva! Știu că sună romantic…dar vă asigur că nu e:)…

Un fost coleg de școală …să tot fie vreo 11 ani de când nu l-am mai văzut…mi-l aminteam un tip viu, mereu săritor și generos, un tip haios, plin de viață, foarte bun, blând și sensibil…mulți îi spuneau Sfântul Pafnutie….acum, era doar o vagă umbră a ceea ce mi-aminteam eu despre el. Entuziasmată totuși de revedere am început să-l trag de limbă deși era evident lipsit complet de interes. Nu i-au trebuit totuși 10 minute să-mi povestească despre el și nici mie nu mi-au trebuit mai mult de 2 minute să-mi dau seama că este pe buza prăpastiei și cu încrederea zdruncinată din temelii. O poveste de dragoste intensă, frumoasă și stinsă, arsă scrum care pe el l-a lăsat fără puterea de a mai respira! Mi-a povestit-o simplu….cu o suferință fierbinte, mocnită dar care m-a făcut să-mi ardă obrajii și fruntea ca febra și-apoi a tăcut!

Ce credeți că am făcut eu?…Contrar așteptărilor voastre (poate chiar și-ale lui) i-am spus complet imbecilizată: „ Ia-ți un câine!” și …„Dacă încă te dor toate înseamnă că nu ești mort!” – cumva rupte din contextul poveștii lui! Acum, deși eu nu am trăit nici pe departe o astfel de dramă nu am știut ce să-i spun…DAR eu când sufăr tare aș prefera ca cineva să vină și să-mi dea o duzină de palme peste față decât să-mi spună blând: „ Nu mai plânge, încearcă să mergi mai departe….uită totul” – Cum dracului să UIȚI când tu ești aidoma omului mutilat???…când tu ai piciorul amputat de 10 zile, de 10 luni, de 10 ani dar încă îl simți acolo, mergând, zvâcnind cu reumatismul îndesat în el???? Cum să uiți că l-ai avut acolo cândva și că tu nu mai poți să mergi ca înainte ci că te târâi pe veci într-un picior??…Nu-mi spune să nu mai plâng căci din ce îmi vei spune, din aia plâng mai tare, mai mult, cu sughițuri și cu muci. Mai bine mă bați, mă calci cumva în picioare, mă pălmuiești decât să-mi vinzi gogoși cu zahăr mult și împăciuitor că timpul le vindecă pe toate, că o să fie bine sau decât să-mi dai sfaturi și povețe desprinse din poveștile nemuritoare. Dacă sunt la un pas să mă înec și am doar capul la suprafață mi-aș dori o mână puternică să mă tragă afară decât o voce mieroasă care să-mi șoptească la urechea invadată cu apă că nu o să mă înec dacă înot cum trebuie…Nu știuuuuu să înooot!!!!!! Daaaaa????? Așa sunt eu și cumva i-am translatat-o lui fără să-mi dau seama că eu nu sunt el – și poate a durut!

Am plecat pe jos spre casă cu mintea îngândurată, târâind după mine o lopată pe care o vroiam acasă…priveam în jos pierdută în milioanele de sclipiri de diamant ale zăpezii…deodată în spatele meu am auzit 2 pași cu două mâini înfundate în buzunare și-un glas cântând: „ Domnișoarăăăăăă ( ăăăăă tremoloit adânc din fundul gâtlejului)…„Gândurili te vrea iară (gâlgâit prelung din fundul basului)ăăăăă!”… ”Mă iei șî pă mine în brațe că mi-e frig de moooor?”…am înaintat brusc ca o ghiulea grăbită, scârbită de fantezia lui erotică cu o femeie cu lopată… Am ajuns acasă și m-am pus la televizor să văd Boema lui Puccini….și-am plâns mocnit!

Greșesc cumva gândind că oamenii aflați la răspântii nu au neapărat nevoie să audă ceea ce ei se așteaptă oricum să audă?…. știind că le face rău?….de ce să aștepți să te compătimească cineva și să îți spună ceea ce tu știi deja?…de ce să nu gândești aidoma lui Camil Petrescu și să zici că: „ în viaţa fiecărui om vine o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie”?

Spune-mi: Tu cum faci?

Erotism apoteotic vs. Erotism poetic

Etichete

dragoste, erotism, iluzii, iubire, rene magritte, viata

«…Vino !…Nu-ţi fie teamă…sunt umedă! Am o salbă de noroi, sânii mei se topesc, pântecul mi-e moale, am apă-n crăpături, mă-nghite clisa. Numele meu adevărat e Eliza. În pântece am mlaştini şi băltoace…Am o casă de argilă. Mi-e răcoare întotdeauna … Am muşchi de copac, muşte grase, coropişniţe, urechelniţe si broaşte râioase… Facem dragoste sub pături jilave … Ne umflăm de plăcere! Te încolăcesc cu braţele mele, ca năpârca. Te-nghit în coapsele mele moi, iar tu te afunzi, te scufunzi şi te topeşti în părul meu care plouă… Şi plouă-n pletele mele, plouă mereu. Gura mi se scurge, picioarele mi se scurg, umerii goi mi se scurg, părul curge, totul se scurge, cerul curge, stelele se scurg, curg…. »

- Eugen Ionescu – « Jacques sau supunerea »

Probabil că mulţi găsesc acest tablou ca fiind unul terifiant, grotesc, morbid şi dezgustător ! Poate că nu găseşti nimic erotic în acest monolog… Ne-am obşnuit (sau poate este doar o convenţie – ca multe altele…)  să găsim erotismul doar în scene  romanţioase, frumoase, umane, descrise în mod explicit sau ne-, dar cu cuvinte alese, în texte ornamentate cu metafore şi epitete din abundenţă, specifice celor ce suferă de calofilie, dar pe care în viaţa de zi cu zi nu le-am folosi  în asemenea situaţii.

Ei bine, poate că sunt eu nebună dar mie îmi pare că acest monolog al Robertei este plin de un erotism provocator şi adânc…e ca reumatismul ascuţit care te împunge şi te răscoleşte în vremuri ploioase…e un erotism sumbru cu timbru de bariton, cu inflexiuni, lumini şi umbre…mereu dureros, uimitor mereu…

M-am trezit rezonând la sentimentele ei deloc ascunse, deloc vinovate…poate că surâsul ei este fără gură, poate ca fiinţa ei este descompusă în fâşii de carne macră, în vene şi aorte sângerânde dar pline de fulgere şi explozii, poate că e searbadă de amănunte voluptoase, poate că, asemeni lui Freud, eu găsesc câteodată sentimenul de fericire în momentul satisfacerii unei mişcări pulsionale nedomolite dar care este mai intensă decât saturaţia pulsiunii îmblânzite !

Poate că eu nu găsesc frumuseţea în însăşi frumuseţea lucrurilor ci în frumuseţea alterată de nefrumuseţe…dar cine sunt eu să prefer antonimul ordinii amoroase ?!

L’evidence éternelle – Rene Magritte

The dangerous liaison – Rene Magritte

Philosophy in the boudoir- Rene Magritte

Le Viol – Rene Magritte