Concertul s-a desfășurat pe 20 mai, ca de obicei, tot la Sala Palatului — altă sală în Bucureștiul ăsta, nu-i! Cu ocazia turneului său european ”Unstoppable Momentum Tour 2013”, Bucureștiul a fost al doilea oraș după Istanbul, urmând alte 41 de reprezentații în cele mai mari orașe și capitale europene. Concertul de la noi a fost sold-out iar sala a fost din nou arhi-plină! În deschidere, la ora 20.00, au cântat cei de la Platonic Band cu Nicu Patoi la chitară, Răzvan „Lapi” Lupu la baterie și Adi Ciuplea la chitară bas (care va pleca în curând cu Steve Vai în turneu, cei doi fiind deja la cea de-a doua colaborare – Bravo Adi!) și marele absent, Berti Barbera care nu a putut veni, fiind în plin concert cu Nicu Alifantis, la Opera Română. Dar cei trei au reușit să încălzească foarte bine spectatorii cu piese de pe ultimul lor album ”Sweet Little 6String” și nu numai, încântând publicul numeros și nerăbdător!

Aflat pentru prima oară în România, Satch a făcut un show excepțional, alături de cei trei muzicieni ai săi, cu care a urcat pe scenă în jurul orei 21 – Mike Keneally la clape și chitară, Bryan Beller la chitară bas și Marco Minnemann la tobe. Timp de două ore, cei patru muzicieni au făcut spectacol, nu glumă, aducând sala aproape de extaz! Despre Satriani e inutil să aduc detalii legate de cariera lui, de muzica și de colaborările sale de-a lungul timpului, colaborări care scriu istorie, cu Rolling Stones, Deep Purple, Steve Vai, Brian May și mulți alții. La cei aproape 57 de ani ai săi, Satch e într-o formă de zile mari, cântând într-un fel absolut nebun dar genial!

A început cu o piesă ceva mai lentă, de încălzire, „Cool #9” urmată de mai ritmata „Devil’s Slide”, cu acorduri de electro & techno ca mai apoi scena să fie inundată de un albastru intens pregătind piesa „Flying in a Blue Dream” – atmosfera explodând și devenind incendiară, oferind senzații de neuitat pentru fanii săi. Cu mici intervenții între piese, Satch ne-a purtat într-o călătorie nebună, pe piese mai puțin cunoscute de pe ultimul său album „Unstoppable Momentum”, recent lansat, pe 7 mai, mixate cu piese celebre ca „Satch Boogie”, ”The Crush of Love” sau pe ”Always with me, Always with You” – una dintre cele mai iubite melodii ale sale, la care publicul a izbucnit în ropote de aplauze și strigăte.

N-am să înțeleg niciodată de ce publicul românesc e atât de cuminte și de rezervat. Cu foarte puține excepții, adică eu – care am stat în picioare pe tot parcursul concertului, bâțâindu-mă, dansând, ba chiar am țipat și am fluierat, ca pe stadion (am o tehnică de a fluiera de te sperii, nu-ți dorești să-mi fii în preajmă că te asurzesc!:) – și alte câteva capete care se hâțânau din gâturile înțepenite-n scaune. Din patru mii de suflete, să zic că vreo 20-30 de spectatori erau mai vii, cu mine în frunte. Înțeleg că sala nu e potrivită pentru un astfel de spectacol dar hai, oameni buni! – să stăm toți în picioare și să trăim muzica într-o atmosferă nebună – lasă-l încolo de scaun că nu suntem niște generații de obosiți reumatici și nici nu am venit la concertul Sofiei Vicoveanca – până și la ea, ar trebui să ne mișcăm în „trei batuti, trei mărunti”! Abia după un set list de 20 de piese, cântate divin, publicul s-a ridicat din scaune pentru bis. Bis, care nu a întârziat să vină, cuprinzând trei piese: „Crowd Chant”, „Summer Song” și „Rubina”.

Joe Satriani cu a sa chitară Ibanez JS Serie – vândută-n toate magazinele de specialitate – a dovedit încă o dată versatilitatea și creativitatea sa ca artist, compozitor și chitarist de mare excepție, cântând cu lejeritate din orice poziție, chiar ciupind corzile cu dinții, el însuși fiind un one-man-show, ca apariție și prestație! Mentor și profesor, pentru mulți dintre chitariștii de azi, printre care chiar Steve Vai, Satch este și inițiatorul celebrului turneu de chitariști, numit G3, în anii ’90, devenind apoi un eveniment anual, incluzând cei mai buni chitariști ai zilelor noastre. Spun cu mâna pe inimă că Satch este unul dintre cei buni din lume și asta fără să fiu o mare fană a rock-ului instrumental! Măiestria și perfecțiunea cu care Satch cântă și compune, îl aduc în elita mondială a chitariștilor, având loc în față.

Fotografii, evident, din galeria proprie!

Filed under: Concerte, Fragmente Tagged: concert, Joe Satriani, muzică ]]> http://someframes.wordpress.com/2013/05/23/joe-satriani-a-legend/feed/ 1 andreottis IMG_8675 IMG_9100 IMG_9095 IMG_8907 IMG_9039 http://someframes.wordpress.com/2013/05/18/michael-bolton-la-puterea-a-treia/ http://someframes.wordpress.com/2013/05/18/michael-bolton-la-puterea-a-treia/#comments Sat, 18 May 2013 19:26:27 +0000 Andreotti http://someframes.wordpress.com/?p=2251 Citeşte mai departe

Și am fost și la concertul lui Michael Bolton, de la Sala Palatului, din 16 mai! Asta mai mult de ciudă, că nu am reușit să ajung la concertul Depeche Mode, cu doar o seară înainte, de pe Național Arena. Din cauza unor probleme, nu am ajuns…și indiferent cât mi-am dorit, nu a fost posibil! Și mi-am dorit, nu glumă! Și m-am enervat, nu glumă! Cum spuneam, de ciudă, m-am dus la Michael Bolton și bine am făcut.

Nu am fost niciodată fan Michael Bolton dar nici nu m-am ferit de el! Îmi aduc aminte momentul, cu niște mulți ani în urmă, în care am început chiar să-l îndrăgesc. La concertul „Pavarotti & Friends – Together for Children of Bosnia”. A fost o surpriză totală pentru mine. Odată pentru ambitusul vocal neașteptat (a cântat aria „Vesti la Giubba” - din Pagliacci de Leoncavallo) și apoi pentru muntele de seriozitate și profesionalism, ce l-au caracterizat pe parcursul concertului, comparativ cu celelalte vedete/friends — vezi „Nessun Dorma” cu celebrul Vincero, fiind aproape singurul care o cântă cu suflet și cu tragere de inimă, fără să fușerească și cu la, la, la — chiar vă rog să le ascultați!

Concertul de la Sala Palatului a fost extrem de plăcut și de cald. Aflat pentru a treia oară la București, Michael Bolton a reușit să adune o sală arhiplină, cu peste 4000 de suflete (organizatorii au atins performanța de a vinde bilete cu locuri de două ori, drept urmare, unii spectatori ghinioniști au stat în picioare, pe lângă pereți), ceea ce înseamnă că românii sunt melancolici și îl iubesc!:) În deschiderea concertului, pentru aproximativ 20 de minute au cântat Diana Matei & Taraful Cleante, după care, a urmat o pauză de 15 minute, timp în care scena a fost pregătită pentru concertul mult așteptat. La ora opt și jumătate, 6 muzicieni au intrat pe scenă, urmați aproape imediat de Michael. Îl căutam din priviri dar nu-l vedeam. Nu sunt chioară dar șocul a fost maxim. În capul meu rămăsese cu pletele-i buclate și blonde și acum? Extrem de schimbat, tuns scurt și încărunțit. În secunda în care m-am lămurit că el este și nu altul, încă aveam gura căscată.

Am descoperit un Michael Bolton extrem de charismatic, care a cântat live cu o lejeritate ieșită din comun, la cei 60 de ani ai săi, o paletă foarte largă de piese, în stiluri diferite, de la pop la rock. Cu o voce ușor alterată totuși, a cântat piesă după piesă, mai bine de două ore, un setlist de 18 piese plus bis-ul! Ne-a plimbat de la piesele bine-știute, hit-urile clasice: „To Love Somebody”, „ You don′t know me”, „ Said I love you” , „Time, Love and Tenderness” ne-a adus către ultimul lui album sau interpretând piese compuse de el pentru alți muzicieni celebri, binecunoscut fiind faptul că este și un compozitor extraordinar.

Alături de el, a cântat și Kelly Lavesque. O cântăreață puțin cunoscută dar care a încântat publicul, nu doar prin forma-i fizică de invidiat, moment marcat printr-un hohot tipic bărbătesc, la unison izbucnit, ci și printr-o voce puternică, cu timbru clar care a rupt imediat ropote de aplauze. Au cântat în duet patru piese și un medley. De asemenea, au existat momente solo, de saxofon și trompetă, timp în care Michael schimba ținutele și probabil își trăgea sufletul, în culise.

Publicul, extrem de cuminte (asta am observat-o de foarte multe ori!), s-a lăsat corupt, într-un final, și a decis să interacționeze ceva mai mult și mai cu vână, odată cu piesa „When a Man Loves a Woman”, când Michael a coborât în sală, intrând pur și simplu printre specatatori, dând mâna cu cei din preajma lui, îndemnându-i să cânte, să danseze și să-l fotografieze – menționând, să fie surprins totuși în cele mai flatante ipostaze! De altfel, Michael a avut intervenții pline de umor între toate piesele, știind cum să aducă publicul aproape de el.

La bis, spectatorii se ridicaseră deja de pe scaune și împânziseră până la refuz, porțiunea din fața scenei, aplaudând îndelung. Reîntors pentru bis-ul mult cerut, Michael ne-a mai livrat câteva piese clasice și bine cunoscute, printre care „Georgia on my Mind” și „Hallelujah”. A fost un show frumos, curat, impecabil susținut de către muzicieni. A fost un Michael Bolton onest, fără fasoane, cu o prestație live excelentă, fermecător ca apariție, dar mai ales cu suflet cald. Am plecat de-acolo, încântată realmente și fluierând admirativ! Recunosc, nu mă așteptasem să îmi placă atât de mult și parcă dezastrul provocat de neajungerea la concertul Depeche Mode a fost mult îndulcit! Și că să îndulcesc și mai tare, luni merg și la concertul lui Joe Satriani! Să-mi fie de bine!

De asemenea, toate fotografiile prezentate sunt din galeria proprie, făcute în timpul concertului.

Click to view slideshow.
Filed under: Concerte, EU, Fragmente Tagged: concert, Michael Bolton ]]>

Despre Mark Knopfler, despre muzica lui, despre perioada Dire Straits și după destrămarea acestora, în 1995 – s-au scris pagini sau poate cărți întregi așa că nu vreau să spun eu nimic despre el și despre cariera lui, de peste 35 de ani.

Concertul de la București, a fost primul din seria concertelor din cadrul turneului european pentru promovarea celui mai recent album  „Privateering”, lansat în 2012. S-a defășurat cu casa închisă, concertul de la noi fiind „sold-out” încă din luna ianuarie.

Scena era pregătită extrem de simplu dar plină de instrumente și aparatură de amplificare, cu câteva surse de lumină bine poziționate și cam atât. Sala, deja plină cu 4000 de suflete, era nerăbdătoare. După cel de-al treilea gong, odată cu stingerea luminii, publicul a început să aplaude, chemându-și artiștii la rampă. După un scurt moment, a apărut un prezentator îmbrăcat cu un sacou cu steagul britanic, care ne-a asigurat că suntem exact unde trebuie – de altfel, acest moment de prezentare, de tip MC, a fost singurul pe tot parcursul serii. Mark Knopfler, a intrat în scenă împreună cu cei șapte muzicieni ai săi, spunându-ne că „se bucură că se află în acest loc minunat, în sfârșit!” – fiind aproape singura sa intervenție sau interacțiune cu publicul, știindu-se de altfel, că este genul de artist simplu, extrem de discret, care nu se pierde în introduceri, în dialoguri verbale cu publicul său, ci legăturile le stabilește doar prin intermediul muzicii sale și a sufletului.

Concertul a început cu piesa „What it is” iar după primele acorduri de chitară, inconfundabile, publicul a izbucnit într-un ropot de aplauze, timp în care mie mi se făcuse deja pielea găină, de emoție și de plăcere ca mai apoi să și plâng de altfel, ca într-un soi de eliberare a fericirii că sunt acolo! Timbrul vocii lui, mie personal, nu mi s-a părut alterat, dar sunt extrem de subiectivă, iubindu-l atât de mult! Chitara lui însă, a sunat impecabil (și aici un mare plus și Sălii Palatului – sunetul a fost excepțional – în rest, este atât de prăfuită și de veche, de urâtă – brrr, asta nu mai comentez!). Chitara lui Mark a fost SUBLIMĂ. La 63 de ani, cântă astăzi cu aceeași pasiune, cu aceeași ușurință, intimitate, cu aceeași inspirație divină, cântă cu sufletul așezat în degetele care mângâie griful chitarei, așa cum o face de-o viață.

A continuat cu piesa „Corned Beef City”, de pe discul „Priveetering”, moment în care ne-a întrebat dacă „suntem bine” iar răspunsul însuflețit la unison al publicului i-a confirmat că poate să continue, să lase să curgă muzica fără nicio altă intervenție. Și nu s-a mai oprit. A cântat, piesă după piesă, schimbând aproape de fiecare dată chitara, în funcție de ceea ce cânta. De altfel, o parte din muzicienii lui, au schimbat de asemenea, de mai multe ori pe parcursul concertului, instrumentele. Componența band-ului, a fost una nu doar inspirată ci și desăvârșită: nelipsiții Richard Bennet (chitară), Guy Fletcher (clape, chitară, backing vocal), Glenn Worf (chitară bas și contrabas), Jim Cox (pian și acordeon) și Ian ”Ianto” Thomas (tobe), Michael McGoldrick (flaut, fluier, chitară, cimpoi) și John McCusker (vioară, chitară), acesta din urmă fiind o revelație pentru public și nu doar pentru momentele solo de vioară – excepționale sau cele de duet-dialog cu Mark sau Glenn Worf dar și printr-o prezență scenică cu adevărat specială, cu tușe chiar comice prin unduirea corpului său:)

A urmat piesa ce dă și titlul ultimul disc, cu accentele celtice, ce definesc de atfel tot acest album, apoi „ Father and Son”. Primul hit al concertului a fost „Romeo & Juliet”, a opta piesă din concert, care a rupt ropote de aplauze, publicul fiind extaziat(?) – nu prea m-am dumirit de el pentru că fericirea mea era atât de mare încât nu prea mi-am dat seama ce se întâmplă în jurul meu…așa cum nu mi-am dat seama când a continuat cu „Sultans of Swing”, pierdută fiind toată-n muzica lui, în i(nt)mensitatea sunetelor și a armoniilor izvorâte spre mine, înghițindu-mă și…cel mai probabil bâțâindu-mă și dând din picioare pe sub scaun. Nu știu, că nu m-am (mai) văzut!

Pe parcursul celorlalte piese, m-am lăsat purtată de aromele chitarelor lui, a flautului, a pianului și a cimpoiului, de mixul celtic, de sound-ul rock, country sau folk, de blues, de fiecare poveste, a fiecărei piese…nu știu când a trecut o oră și ceva, aproape două chiar și am ajuns la finalul concertului. Am rămas stupefiată că se sfârșise, pentru că mi se părea că abia începuse iar sentimentul de regret deja mă indundase. După „Telegraph Road”, ultima piesă din playlist, publicul s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic, fluierând și strigând bis-ul ce nu a întârziat să apară. Și atunci s-a produs iar minunea – cu ”Brothers in Arms”, piesă care parcă nu avea voie să lipsească și sfârșind cu tema muzicală din Local Hero – „Going Home” – aceasta fiind ultima piesă.

Au fost hit-uri care au lipsit, cumva nemeritat pentru un public care avea să-l vadă pentru prima oară live, în țara asta – dar de altfel, oarecum firesc pentru că turneul promovează dublul-disc, amintit la început. Cu sau fără hit-uri, concertul a fost pentru mine, unul extraordinar, a fost o noapte cu adevărat magică, pe care am sfârșit-o abia în zori, când am ajuns acasă, în aceeași stare euforică în care mă lăsase. În ceea ce mă privește, nu există muzică fără ceea ce a însemnat Dire Straits ca istorie și fără Mark Knopfler – este un Artist complet, pe care îl poți asculta și înțelege doar cu sufletul și atât. Pentru că a spus și spune, în continuare, atât de mult prin muzica sa, încât nu poți duce altfel, ca simplu muritor!

Toate fotografiile prezentate sunt din galeria proprie, făcute în timpul concertului.

Tot acum câteva zile am realizat că am îmbătrânit. Așa, pur și simplu, ascultând o piesă pe care nu o mai auzisem de foarte multă vreme. Subit. E relevant? Bineînțeles, pentru mine este. Mă bucur doar că această senzație mă părăsește destul de repede și că nu se instalează mai adânc, ca ridurile la colțul ochilor. Dar și când m-o păli zdravăn și mi-o dispărea verdele-crud!  Despre asta nu scriu.

Să vă spun despre primăvară? Adică, știți bine că a venit. Știu ce să fac primăvara, când umblu hai-hui pe străzi, în parc, când ies în grădină, când o miros, inhalând-o cu putere. Despre asta aș putea să scriu. Dar când primăvara, nu doar că aleargă de nebună prin copaci și prin grădini, dar aleargă și prin vene? Despre asta chiar nu scriu.

În ultimele 2-3 luni am văzut 67 de filme. Da, nu le număr cât le indexez. Am și eu obsesiile mele compulsive, că doar n-ați crezut că-s întreagă pe de-a-ntregul. Ba chiar am și desenat. Puțin, nu mult, dar e un (re)început. Despre asta aș scrie. Am ascultat muzică. Tot timpul. Redescoperită, descoperită. Am fredonat-o, am îngânat-o, am lăsat-o să circule liberă peste tot. Am citit. Cărți și bloguri. Să scriu despre asta? Da, aș putea să scriu și despre asta. Diseară merg la concertul lui Mark Knopfler. Acesta îmi este un vis care e la un singur pas de a se împlini. Despre asta chiar am să scriu.

Între timp, toate-s vechi, puține-s noi. Între timp, am învățat să nu mai scriu despre frustrări. Și să nu mă mai lamentez – asta abia am învățat-o! Între timp, unii oameni au venit, alții au plecat. De tot. Nici despre asta nu scriu. Între timp, îmi târâi existența între birou și casă și invers. În tot acest timp, fac și eu ce fac ceilalți. Plătesc facturi, vorbesc la telefon, fac cumpărături, fac curățenie. Despre asta nu pot să scriu. Mi-e lehamite. În rest, mi-e dor tot timpul. De tot ceea ce am vrut să fac și nu am apucat să fac. De tot ceea ce vreau să fac și sigur nu apuc să fac. Dar îmi este dor chiar și fără să știu de ce anume îmi este dor, uneori chiar știind și de ce anume îmi este dor.

Și-atunci? Despre ce să (nu) scriu mai întâi?

Cu capul dat pe spate, privirea ațintită-n sus, cu ochii larg închiși în pleoape, cu brațe desfăcute către cer, într-o îmbrățișare strânsă-mută.

Inspiri.

Aer curat, liber, nealterat. Inspiri cu atâta nesaț, încât ai senzația că plămânii nu-ți vor fi vreodată de ajuns pentru cât AER îți trebuie vrei. Și nările se deschid, în pâlnii transformate, fremătând pătimaș în regăsire.

Inspiri.

Încă o dată și încă o dată. Și din preaplinul plămânilor, cu aerul dat pe-afară, sfârșești înecându-te în tuse convulsivă, scuipând smog, nervi, îndoieli, singurătăți, neliniști, zile-nnodate-nopți.

Inspiri.

Și-apoi cazi. Te prăbușești, cu aceiași ochi larg închiși în pleoapele-ți de plumb, cu aceleași brațe, adânc înfipte-n cer, îmbrățișându-l. Și asculți. Expirând andante. Glisând între vis și realitate.

Abia acum R e s p i r i. Extatic. Ca după o lungă apnee.

{- „Fir-ar să fie! De unde-ai apărut? Unde-ai fost până acum? Ce mă fac cu tine?”   – „Sunt A e r. Respiră-mă doar ∞”}

≡ scris dintr-o (ră)suflare ≡

…cu respirația suspendată între mine și tine, dar respirând în taină, bucata noastră de cer.

“A trăi nu-i nici o fericire. A trăi: A-ți purta prin viață eu-l tău îndurerat.

Dar a fi, a fi e fericirea. A fi: a te transforma într-o fântână țâșnitoare, într-un bazin de piatră în care universul cade ca o ploaie caldă.”

„Visul reprezintă dovada că a-ţi imagina, a visa despre ceva ce nu s-a întâmplat, constituie una dintre cele mai profunde nevoi ale omului.”

“Imaginează-ți că ai fi trăit într-o lume unde nu există oglinzi. Ai fi visat despre chipul tău și ți l-ai fi reprezentat ca pe o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul tău. Pe urmă, când ai fi avut patruzeci de ani, cineva ți-ar fi pus în față o oglindă. Imaginează-ți spaima care te-ar fi curpins văzând în fața ta un chip străin, absolut străin! Atunci ai fi înțeles, cu claritate, ceea ce nu ești în stare să înțelegi acum: chipul tău nu ești tu.”

„Când are omul, pentru întâia oară, iluzia că este ales? Probabil că sugar, când primeşte îngrijirea maternă fără vreun merit – şi o cere cu atât mai energic. Educaţia ar trebui să-i risipească această iluzie, să-l facă să priceapă că în viaţă totul se plăteşte. Adesea însă e prea târziu.”

“ Cu o anumită parte a ființei noastre trăim cu toții în afara timpului. Poate doar în anumite momente excepționale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara vârstei.”

” Omul are marele avantaj de a nu se mai întâlni cu el însuşi într-o ediţie mai tânără; mi-e teamă că într-o asemenea situaţie m-aş detesta, mi-aş deveni antipatic.”

” Hârtie igienică, pamperşi, detergenţi, crăpelniţă: iată cercul sacru al omului, pe care noi avem misiunea să-l descoperim, să-l înţelegem şi să-l definim, şi chiar mai mult, să-l înfrumuseţăm, să-l prefacem în cântec.”

” Dacă eşti lovit de ura celorlalţi, dacă eşti acuzat, sfâşiat de gloată, te poţi aştepta la două reacţii din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalţi, discreţi, se vor preface că nu ştiu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlneşti şi să vorbeşti cu ei. Această a doua categorie, discretă, delicată, o formează prietenii. Prietenii în sensul modern al cuvântului.”

„A trăi în adevăr, a nu minţi pe nimeni, nici pe sine, e posibil doar cu condiţia de a trăi fără public.”

≈ Milan Kundera ≈ Rodney Smith ≈ Jan Garbarek ≈

Credeam că mi-am inventariat într-un fel aproape toate valorile primordiale, credeam că sunt așezată corect între semenii mei. Credeam că am înţeles lucruri fundamentale despre prietenie sau despre lipsa ei, despre onoare, moralitate, credeam că disting coloanele vertebrale poziționate la verticală, credeam că fac diferența între pânza din iută și catifea. Dar am înţeles într-un final că tot ceea ce ni se întâmplă constant, nu sunt doar niște experiențe amare sau dulci și am înțeles că nu traversăm doar o perioadă grea, că noi nu trăim o criză economică (ce glumă proastă!) ci una morală mai ales, că ne depersonalizăm, că ne descuamăm strat după strat, că suntem otrăviți până în măduva oaselor, că am devenit egoiști până în cea mai mică fibră a noastră şi că nici pic de puritate sufletească nu mai sălășuiește în noi. Iar al naibii proverb cu cămaşa şi haina e mai adevărat ca niciodată!

Mi-e aproape ciudă pe mine însămi fiindcă dau dovadă de prea multă încredere, ca să nu-i zic prostie, de modul absolut neselectiv în care aleg uneori sperând la (ce? – vise de popă beat!) şi că mă complac în chestiuni ce se dovedesc nepotrivite sau frustrante de-a dreptul. Dar nici nu prea știu să fiu altfel. Și da, iar scriu despre frustări. Episodic chiar. Nasol, nu?
Aş vrea să am măcar forța de a face curățenie generală în aceste chestiuni dar mai ales de a mătura toate gunoaiele. Mă întreb ce ar mai rămâne de fapt?

Nu mă ghidez după nimic. N-am reguli. Am libertatea de a alege în fiecare zi ceea ce fac, ceea ce spun, ceea ce sunt și totuși mă simt ca într-o mănușă care mi-a rămas mică dar încă NU mă strânge. Aș spune că încerc să am o atitudine onorabilă față de viața ce mi-a fost dată din bunătatea părinților mei. Și s-o trăiesc, nu doar să o exist. Suficient? Nu știu. Noi suntem făcuți din țărână și sfârșim în țărână, fulgii sunt făcuți din apă înghețată și lumină și sfârșesc înghiocați în palme sau îmbrățișați de caldul disc solar…

M-am obișnuit cu această stare. Atât de mult încât nimic nu-mi pare greșit, nimic nu-mi pare drept, nimic nu-mi pare câș, nimic nu-mi pare abstract, nimic nu-mi pare clar. Pentru tot ceea ce nu am făcut sau nu am învățat, sunt voci ce-mi spun că încă mai e timp. Dar eu știu că nu mai e. Sunt lucruri ce trebuie făcute și învățate la vremea lor. Te obișnuiești și mergi mai departe. Ți-e cerul luminat de alte stele și pleci înspre ele… încerci să le atingi. Dar mergem încontinuu cu pământul agățat de glezne. Visul suprem al fulgilor este căderea, al nostru este mărirea. Poate de aceea viața noastră e un lung șir de zbateri și-a lor un continuu dans din cer.

Sentimente, emoții, gânduri de-o coloratură tristă. E gama mea în care cânt de-o vreme aceeași arie. Îmi iese bine. O cânt cu experiența sopranei exersate îndelung  în spatele cortinei. E viață și acolo. În copilărie alergam cu privirea în sus. Întreaga lume era cât întinderea cerului. Acum alerg calculat într-o mănușă. Și totuși… ați văzut ce deosebiri mari sunt între oameni și fulgi? Fulgii care cad se-ntorc ca o promisiune-n fiecare iarnă. Oamenii, nu. Am fi putut să fim fulgi. Dar uneori nu reușim să fim nici măcar oameni.

Această piesă este un bonus pentru cei ce știu să citească printre rânduri.

Au mai duzinit pe aceeași temă: psi, la fee, tibi, tibi 2, dor, dictatura justitiei, vero, cita, dunia, cammely, anacondele, vavaly, dagatha, max, scorpio,

Filed under: EU Tagged: 12 cuvinte și-o comparație, o promisiune ]]> http://someframes.wordpress.com/2013/01/26/duzina-de-cuvinte-promisiunea/feed/ 103 andreottis http://someframes.wordpress.com/2013/01/17/fila-de-jurnal-%e2%89%a4-folclor-urban/ http://someframes.wordpress.com/2013/01/17/fila-de-jurnal-%e2%89%a4-folclor-urban/#comments Thu, 17 Jan 2013 15:13:20 +0000 Andreotti http://someframes.wordpress.com/?p=1759 Citeşte mai departe

Foaie verde și-o alună
Zice lumea că-s nebună!

Avem următoarea mo(n)stră, aleasă aleatoriu dintr-un program săptămânal Andreottic:

Azi e mare sărbătoare că în sat e nuntă mare. Dimineaț-abia mijește și mireasa strălucește, noi sărind într-un picior, bâjbâind pe la sector: – unde-s buletinele, nașii n-au sosit, fotografu’-i pregătit, poftiți, intrați, DA vs. DA, coate, chicoteli, statul ocrotește familia (zi zău!), pupări, aplauze, autografe, tunel flori, orez în ochi, în coc, pam pam. După-amiaza grav sosește, biserica-i plină, mustește: – Rrrrrrulează covorul, frână limuzina, adă buchetele, fetele cochetele, pune lumânările, se logodește roaba, unde-s verighetele, pune coroana, dă-i cu vinu’- ia pișcotu’, soacra plânge, batiste, frăsuieli, căldură mare monșer, Isaia dănțuiește, mireasa se-mpiedică, nașu’ o ține, socru’ leșină, bomboane roz, pupături, poze pe trepte, porumbei, fîl-fîl, pam pam. Iaca seara stă să vină cu alai în vârf de deal și localul prevestește ospăț mare de biban, șampania bule-lește iar mireasa zâmburește, bine ați venit, cioc-cioc, la mai mare și noroc, unde-i schema, asta-i masa, acolo-s rudele tale, acolo-s rudele mele, dăm muzica mai tareeeee, zumzete, na salamul, ia măslina, vine valsul, undoitrei, reverență, undoitrei, zâmbim, dăm cu fum și baloane de săpun, mirele zburdă topit, ringu-i mic dar e ticsit, bouleria-bouleria, peștele-ți ia farfuria, s-a furat mireasa, mirele pălește și nașu’ plătește, ești mireasa vieții mele, fericire mare, poză, smile, unde-s sarmalele (unde-s pumnalele?), iete hora se-nvârtește, muzica te nimerește, bun îi vinu’ ghiurghiuliu, mult mai beau și mult mă țiu, vine friptura, începe țâpuritura, avem orații, cântice și danțuri, zvârle buchetul, scoate voalul, dă basmaua, ia-ți mireasă ziua bună, de la tată, de la mumă, pupături, poze, casă de piatră!, pam-pam. Strângem sala, închidem lumina. Bună dimineața. O luăm de la capăt? Azi e mare sărbătoare că în sat e nuntă mare.

Acum se calculează următoarele:

O nuntă medie X 120 persoane X 10 buc./week-end X 4 week-end-uri/lună X 8 luni viabile din an = 38.400 persoane care trebuie satisfăcute și tratate regește ca să nu se scobească-n plic + cele 320 de bridezilla cerute de nevastă de cei 320 de miri parașutați în tot peisajul acesta idilic, toți cu idei și gusturi diferite.

Abia acum veți înțelege de ce:

                                        Foaie verde și-o alună

                                                Zice lumea că-s nebună!

                                          N-am de gând să mai dezmint

                                             Așa sunt și …nu vă mint!:)

 

 

 

Filed under: VIATA Tagged: mireasa, nunta, pamflet ]]>

Numele Ritei era o sărbătoare în gura mea
Trupul Ritei era o nuntă în sângele meu
M-am pierdut cu Rita, doi ani
A dormit pe brațul meu, doi ani
Ne-am facut jurăminte
Deasupra celei mai frumoase cupe
Ne-am mistuit în vinul buzelor noastre
Și ne-am întors iarăși la viață…

Ah, Rita!
Ce, oare, înainte de această pușcă,
Mi-a abătut ochii de la ochii tăi
În afara unei ațipeli sau două și a câtorva nori ca mierea?
A fost odată ca niciodată, o liniște a înserării
În zori luna mea a plecat pribeagă, departe,
În ochii ca mierea la culoare
Orașul i-a măturat pe cântăreții și pe Rita
Între Rita și ochii mei … stă o pușcă.”

Mahmoud Darwish – „Rita și pușca” (“Sunt arab”)

Sunt atrasă iremediabil de cultura, viața & basmele arabe. Când citesc poezia asta, când îi ghicesc/simt substratul, când un astfel de poem inspiră și naște o asemenea melodie – da, le iau și le așez aici, în cutiuța mea spre resimțirea lor cândva…

Filed under: Fragmente, iubiri Tagged: Anouar Brahem, Mahmoud Darwish, Rita și pusca, The astounding eyes of Rita ]]> http://someframes.wordpress.com/2013/01/14/rita-si-pusca/feed/ 104 andreottis