Etichete

prefac că sunt pe aici dar nu sunt.

Spuneam doar că azi vine Moșu‘. Și mă gândeam ce dor îmi e de mine mică. Azi casa nu mai miroase așa cum mi-o amintesc. E aceeași casă în care stau și acum. Nu mai miroase a prăjituri făcute de tati meu pentru că nici tati meu nu mai e. De portocalele luate pe sub mână. Îmi este dor de bomboanele cubaneze galbene, roșii și portocalii. De bănuții de ciocolată înfoliați în staniol auriu și de „lingourile de aur” stivuite în cutiuța lor, porționate de mami meu – câte una după fiecare masă ( și asta dacă mâncam tot!). De banane verzi puse la copt pe șifonier. De trezitul dimineață cu primul gând că vine Moșu‘ revizuind rapid cât de cuminte am fost și dacă mi-o aduce ceva bun și frumos sau primesc doar nuiaua copiilor obraznici. Eram cuminți amândouă – neah! Îmi este dor de nasul lipit de geam așteptându-l. Îmi este dor de mirosul de zăpadă ce venea de-afară și care azi nu e! Îmi este dor de chicotelile cu sora mea, de frăsuitul fără rost prin bucătărie doar, doar mai primim vreun bol la lins cu cremele de cacao și vanilie. De așa zisa curățenie din cameră pe care o făceam  „obligate” de mami că altfel nu vine Moșul. Ah… și ghetuțele, cizmulițele noastre mici. Doamne ce le mai lustruiam de parcă generozitatea Moșului era direct proporțională cu lustrul acestora. Dar le făceam oglindă. Putea Moșu‘ să-și facă mustățile-n bombeurile noastre de vroia. Îi lăsam prăjiturele pe pervaz știind că mai întâi se uită pe fereastră să ne vadă dacă dormim. Eram hoață – speram să-l îmbunez cu ele în cazul în care îl supărasem cu ceva:) Mi-e dor de nedumerirea noastră – de ce vine doar noaptea? Ăsta chiar era un mister. Mareeeeee… De zecile de întrebări puse mamei despre EL prin care speram să aflăm tot despre misterul ce-l învăluia. De neliniștea din suflet cu care mă culcam gândindu-mă să nu mă uite Moșu‘!!! Și mă dădeam din pat jos ca să mă asigur că mi-am pus cizmulițele suficient de aproape de ușă și că mi le vede. Neliniștea aceea mă gâtuia până dimineață. Și dimineața…of, dimineațile acelea în care mă trezeam brusc și în secunda doi inima mi-o lua la trap de emoție. În care încă încurcată în pături și în pijamale o luam la fugă spre ușă împiedicându-mă de cel puțin trei ori până să ajung la cizmulițe. Și mă trânteam acolo jos, lângă ele, scotocind cu mâini mici după dulciuri, jucărioare și fructe îndesate de Moșu‘ cu grijă. Până-n bombeuri intram toată și apoi le mai scuturam de câteva ori să fiu sigură că nu mai e nimic în ele.

Diseară îmi voi așeza cizmele la ușă. Deși nu le mai lustruiesc cu atâta grijă. Moșu‘ va veni la noapte. Încă pot să mă bucur de toate. Da, pot…

DAR unde mi-e neliniștea cu care mă culcam și dimineață – și dimineață? Eh, inima nu mi-o mai ia la trap și emoția nu-mi mai stă fular la gât amuțindu-mă…O știu deja! Oare ar putea cineva să-i spună Moșului că pe-acestea două le doresc la noapte în cizm(uliț)e?  Poate, poate…