Etichete

, , , , ,

PROCES DE(lirant) RINOCERIZARE în plină desfășurare:

BERENGER:  Ascultă, Daisy, putem face ceva. Vom avea copii, copiii noștri vor avea la rândul lor copii. Sigur, va trece ceva timp, dar noi doi putem regenera omenirea.

DAISY:  Să regenerăm omenirea?

BERENGER:  Da, vom fi Adam și Eva.

DAISY:  Adam și Eva… Ei aveau mult curaj.

BERENGER:  Ca și noi. Și noi putem fi curajoși. De altfel, ca să faci copii nici nu-ți trebuie cine știe ce curaj. Totul se va face de la sine, în timp, cu răbdare.

DAISY:  Și la ce bun?

BERENGER:   Ei, haide, ba da, puțin curaj, puțin curaj.

DAISY:   Nu vreau să am copii. Ideea asta mă enervează.

BERENGER:  Dar altfel cum vrei să salvăm lumea?

DAISY:  Da’ de ce s-o salvăm?

BERENGER:   Ce întrebare!… Fă-o pentru mine, Daisy. Hai să sal­văm omenirea!

DAISY:   La urma urmei, poate că noi avem nevoie să fim salvați. Poate că noi suntem cei anormali…

BERENGER:  Daisy, bați câmpii, cred că ai febră.

DAISY:  Mai vezi tu alții din specia noastră?

BERENGER:  Daisy, nu vreau să te aud vorbind așa!

Daisy privește de jur-împrejur, spre rinocerii ale căror capete se pot zări pe toți pereții, la ușă.

DAISY:  Uite, ăștia sunt oamenii. Au un aer vesel. Se simt bine în pielea lor. N-au deloc aerul c-ar fi nebuni. Sunt foarte naturali și au și de ce să fie așa.

♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦

BERENGER:  Ei bine, fără îndoială, nu mai am argumente. Tu îi crezi mai puternici ca mine, mai puternici ca noi, poate.

DAISY:  Absolut.

BERENGER:  Ei bine, orice ar fi. Îți jur că eu nu voi abdica Nu voi abdica!

 DAISY:  Săracuțul de tine, voi rezista alături de tine, până la capăt.

 BERENGER:  Oare vei putea?

DAISY:  Mă voi ține de cuvînt Ai încredere. (Se aud zgomotele – melodioase, acum – ale rinocerilor.) Auzi? Cântă.

BERENGER:  Nu cântă, rag.

DAISY:  Ba cântă.

BERENGER:  E cum îți spun eu: rag.

DAISY:  Ești nebun. Cântă.

♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦

BERENGER:  Nu fi tîmpită.

DAISY (lui Berenger, care-i întoarce spatele și se privește-n oglindă): Traiul în doi nu mai e posibil.

În timp ce Berenger continuă să se privească în oglindă, ea iese încetișor pe ușă.

BERENGER (privindu-se în oglindă): Un om nu poate fi chiar atât de urât. Și încă eu nu fac parte dintre bărbații cei mai frumoși! Crede-mă, Daisy! Daisy! Daisy! Unde ești? Nu poți face așa ceva!

BERENGER:  Dar nu mă las eu bătut cu una, cu două. (închide cu grijă ușa și ferestrele.) Nu mă înfrângeți voi pe mine. (Se adresează tuturor capetelor de rinoceri) N-am să vin după voi, nu vă înțeleg. Eu rămân ce-am fost. Sunt o ființă umană. O ființă omenească. Situația e absolut de nesu­portat. Dacă a plecat, a fost numai din cauza mea. Eu eram totul pentru ea. Ce-o să se-aleagă de ea acuma? Mă gândesc la ce e mai rău cu putință. Un biet copilaș abandonat în tot acest univers plin de monștri! Nimeni nu mă poate ajuta. Fiindcă nu mai există nimeni. Nu mai vreau să-i aud. O să-mi pun vată-n urechi. Nu există altă soluție decât să-i conving. Să-i conving de ce? Mai întâi că, pentru a-i convinge, ar trebui să le vorbesc. Iar ca să le pot vorbi, ar trebui să învaț limba lor. Sau ei s-o învețe pe-a mea? Dar eu ce limbă vorbesc? Care-i limba mea? Ce spun eu? Dar eu mă înteleg? Eu mă înteleg? Dar dacă, așa cum spunea Daisy, ei, rinocerii, au dreptate? Cu ce semăn eu, atunci? Cu ce? (Se duce la dulap, scoate un teanc de fotografii și le privește.) Fotografii! Cine-s toți oamenii ăștia? Papillon? Sau mai degrabă Daisy? Iar ăsta e Botard sau Dudard? Sau poate Jean? Ori poate eu! Da, mă recunosc: ăsta sunt eu, sunt eu! (Agață tablourile pe peretele din fund, alături de capetele rinoce­rilor.) Eu sunt! Nu sunt frumos. (Smulge tablourile de pe perete, le calcă-n picioare și se duce la oglindă.) Ei sunt frumoși. M-am înșelat. Oh, cât de mult aș vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul și să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi crește nici unul. Iar mâinile-mi sunt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunțuroase? Am pielea flască. Ah! Acest trup lucios și păros! Ce mult aș vrea să am și eu așa o piele groasă și o culoare atât de magnifică precum acest verde întunecat. Să am și eu această nuditate decentă, cum e goliciu­nea lor! (Ascultă mugetele.) Cântările lor te farmecă, sunt puțin aspre, dar au un anume farmec! Dacă și eu aș putea face ca ei! Ah, ce răuvoitor am fost, și cârcotaș: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei și să-i urmez! Ei da, sunt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer, niciodată! Nu mă mai pot schimba. Acuma-i prea târziu!”

„Rinocerii” -  Eugen Ionescu